tag:blogger.com,1999:blog-78495385578698301952024-03-05T23:04:42.421-08:00Four Two - 42nd STREET!spend ur life wisely, cause its like a coin; u can spend it any way u wish but you can only spend it once.....Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/02474306905373202848noreply@blogger.comBlogger67125tag:blogger.com,1999:blog-7849538557869830195.post-57830856772849027432016-07-29T09:34:00.001-07:002016-07-29T09:34:41.780-07:00Four Two - 42nd STREET!: Four Two - 42nd STREET!: Homecoming<a href="http://lilica-lilicica.blogspot.com/2016/07/four-two-42nd-street-homecoming.html?spref=bl">Four Two - 42nd STREET!: Four Two - 42nd STREET!: Homecoming</a>: Lilia Rusu I did not miss my country, and my country missed me even less. Nevertheless, I had to return one more time. To Moldova. My grandm...Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/02474306905373202848noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-7849538557869830195.post-3031214379666958962016-07-29T09:33:00.001-07:002016-07-29T09:33:03.185-07:00Four Two - 42nd STREET!: Homecoming<div class="MsoNormal" style="line-height: 150%;"><b><span style="font-family: "Times New Roman", serif; font-size: 12pt; line-height: 150%;">Lilia Rusu <o:p></o:p></span></b></div><div class="MsoNormal" style="line-height: 150%;"><span style="font-family: "Times New Roman", serif; font-size: 12pt; line-height: 150%;">I did not miss my country, and my country missed me even less. <o:p></o:p></span></div><div class="MsoNormal" style="line-height: 150%;"><span style="font-family: "Times New Roman", serif; font-size: 12pt; line-height: 150%;">Nevertheless, I had to return one more time. To Moldova. My grandmother had already postponed her last day of life several times, and I knew that I had to see her before it was too late. <o:p></o:p></span></div><div class="MsoNormal" style="line-height: 150%;"><span style="font-family: "Times New Roman", serif; font-size: 12pt; line-height: 150%;">Going back would not be pretty. After all, I was still a “mixed-blood” and viewed as a “mongrel” by Moldovans, a threat to nationalist society with my “Russian sympathies.” I knew that the government would be interested in talking to me after my having written numbers of ardent letters “undermining” its leadership. And I knew that those “interviews” would not be friendly ones.<o:p></o:p></span></div><div class="MsoNormal" style="line-height: 150%;"><span style="font-family: "Times New Roman", serif; font-size: 12pt; line-height: 150%;">I also knew that my status as a protected asylee finally living safely in the United States was in grave danger if I returned. When granted the status, I was reminded that the US government would only protect me on U.S. soil. If I were to go to Moldova for any stupid reason, I would lose the privilege of protection. See, only carefully “selected” people are granted asylum in the US, and I was lucky to be one of them. After <i>years</i> of background checks, meticulously investigated evidence reviewed by an expert of Moldovan conditions, and psychological evaluations which confirmed my PTSD, I— along with the hard work of my immigration Attorney—“won my case.” I had been told <i>very </i>clearly what was expected of me and that I should, under any circumstances, go back. “The US government is not <i>able</i> to protect you if you return to…” These words rang like fire alarms in my head. I knew they couldn’t protect me; no one could. <o:p></o:p></span></div><div class="MsoNormal" style="line-height: 150%;"><span style="font-family: "Times New Roman", serif; font-size: 12pt; line-height: 150%;">My life would soon be in great danger again, I knew. But I had to see her. Had to see my grandmother—one last time. As I clicked to buy my round trip ticket to Moldova with a layover in Russia, I prayed to every god I’d ever heard of that I would actually be able to use the return portion. If I was seized and detained while in Moldova, a very real possibility, I might never, ever again return to the US, I knew. I had to take precautions. For any chance of exit, I would have to take very special precautions. For example, I had to avoid going directly through the Moldovan airport because I was certain that my name would sit squarely on the infamous “red flag” list, the one on which the word <i>“Nedorita”</i> or “Unwelcome” is boldly stamped. Moldova, sandwiched between Romania and Ukraine, allowed entrance via two other options: I could travel through Romania, for which I did not have a visa, or through Ukraine, which was—itself—currently volatile and war-torn. My only option was Ukraine. It was better, I knew, to travel through war, than it was through my home country’s own airport. <o:p></o:p></span></div><div class="MsoNormal" style="line-height: 150%;"><span style="font-family: "Times New Roman", serif; font-size: 12pt; line-height: 150%;">***<o:p></o:p></span></div><div class="MsoNormal" style="line-height: 150%;"><span style="font-family: "Times New Roman", serif; font-size: 12pt; line-height: 150%;">I am at the airport waiting for my flight now. I am numb and sick, but I am thinking of my grandma, of her soft and gentle touch and her kind and loving heart- the way she used to cook my favorite meals for me. She made the best rabbit stew with traditional <i>mamaliga</i>—a corn mush, similar to Italian polenta. My thoughts of her food are interrupted by the news I scroll through on my phone, absently: <i>“Today, July 17 2014, Malaysian Airways flight MH17, a Boeing 777 loaded with almost 300 passengers and crew, was on a routine flight from Amsterdam to Kuala Lumpur when it was struck by a surface-to-air missile over eastern Ukraine. Everyone aboard was killed.” </i><o:p></o:p></span></div><div class="MsoNormal" style="line-height: 150%;"><span style="font-family: "Times New Roman", serif; font-size: 12pt; line-height: 150%;">I am a zombie boarding this plane, one which is headed straight for where 300 innocent civilians were just struck from the air. I already feel dead, unfeeling. I have opted to fly and travel through this war zone—where civilians were just shot from the sky—simply because my own country views me as a traitor; this war-zone <i>is</i> the safer choice. If I fall into the hands of the Moldovan authorities, I risk getting detained; if I travel through Ukraine, I risk my life. I weigh options once more…I still choose Ukraine. <o:p></o:p></span></div><div class="MsoNormal" style="line-height: 150%;"><span style="font-family: "Times New Roman", serif; font-size: 12pt; line-height: 150%;">I try to read, but my book seems more focused on me than I am on it. <o:p></o:p></span></div><div align="center" class="MsoNormal" style="line-height: 150%; text-align: center; text-indent: .5in;"><span style="font-family: "Times New Roman", serif; font-size: 12pt; line-height: 150%;">*****<o:p></o:p></span></div><div class="MsoNormal" style="line-height: 150%;"><span style="font-family: "Times New Roman", serif; font-size: 12pt; line-height: 150%;">It seemed that my mother could not find a better time or place to bring me into this world. <o:p></o:p></span></div><div class="MsoNormal" style="line-height: 150%;"><span style="font-family: "Times New Roman", serif; font-size: 12pt; line-height: 150%;">I remember my third or fourth winter in the former Soviet Union. I was dressed in a little blue faux fur coat with a fluffy hood that I inherited from an older cousin. With my warm red scarf bundled up around my neck and matching hat perched atop my head, I must have looked like a little smurf. The grey mittens my grandmother had knitted for me, jutted out from my coat sleeves, looking like tiny mice. They jumped up and down as I walked. My grandmother, always ten steps ahead, had sewn the mittens onto rubber strings inside my coat. She had to be sure my little mice accompanied me everywhere I went; there was no way I could misplace them, or even try to make excuses if they were lost. <o:p></o:p></span></div><div class="MsoNormal" style="line-height: 150%;"><span style="font-family: "Times New Roman", serif; font-size: 12pt; line-height: 150%;">My grandmother knew me well, knew I might lose what we couldn’t afford to lose. She’d knitted those mittens for me, but the unprocessed wool pinched and scratched my skin, and they smelled like a sheep skin—like faint blood and dairy, a scent I despised. <o:p></o:p></span></div><div class="MsoNormal" style="line-height: 150%;"><span style="font-family: "Times New Roman", serif; font-size: 12pt; line-height: 150%;">I did not know then, what a privilege it was to have mittens. I did not know then, that a few years later my grandmother would unknit my mittens, and re-use the wool to knit a new pair, one a few sizes bigger, and later, an even bigger pair after that. It seemed that she always had a plan. She was wise; she was always…ten steps ahead. I suppose she had to be. <o:p></o:p></span></div><div class="MsoNormal" style="line-height: 150%;"><span style="font-family: "Times New Roman", serif; font-size: 12pt; line-height: 150%;">That winter’s day in the USSR, my mother and I stood in a never-ending line at the grocery store, waiting for our turn to buy a toy. It was a day I had been anticipating; I could not wait to finally have a “Red Riding Hood” doll. I had dreamed of the ways I would brush her soft blonde hair, and share my little secrets and dreams with her. My mother had taken me with her so I could hold a place in one line while she stood in another. This would increase our chances of getting bread, salt, soap, and maybe even this toy. There were no other children waiting to get toys and that meant that I was the luckiest child, I thought. I was overjoyed, certain that stores did not sell toys to adults who did not bring children with them. <o:p></o:p></span></div><div class="MsoNormal" style="line-height: 150%;"><span style="font-family: "Times New Roman", serif; font-size: 12pt; line-height: 150%;">The people in that long and tormenting line were grey, as unfriendly and harsh as my little mittens. The sky was painted in that same shade of grey. It seemed that my washed out blue coat was the most colorful thing around. <o:p></o:p></span></div><div class="MsoNormal" style="line-height: 150%;"><span style="font-family: "Times New Roman", serif; font-size: 12pt; line-height: 150%;">That day, my grandmother had stuck two hot potatoes in my pockets, and I held them tightly in my little hands. She knew it was too cold for me to be out, but she also knew I couldn’t be stopped from tagging along. I would withstand any kind of weather to get my new “Red Riding Hood” doll. So, when people told me I would turn into an icicle if I did not go home, I brushed them off. I had my grandma’s mittens, her warm potatoes, and I was <i>getting</i> my doll. <o:p></o:p></span></div><div class="MsoNormal" style="line-height: 150%;"><span style="font-family: "Times New Roman", serif; font-size: 12pt; line-height: 150%;">When my mother returned from her line—matches, salt, and soap in hand—I looked at her with the hope that she would wave to me with my doll, but instead her olive green eyes looked sad. “There were no dolls left, so I could not buy you one,” she told me. <o:p></o:p></span></div><div class="MsoNormal" style="line-height: 150%;"><span style="font-family: "Times New Roman", serif; font-size: 12pt; line-height: 150%;">There were no dolls at the end of my line either, I soon found out. I heard from behind the counter: “All dolls are sold out,” words that have remained like an indelible footprint in my memory. When our turn came, my mother bought two loaves of bread, and then boldly asked for a third. “It’s for two separate households,” she explained, trying to convince the woman to give her more bread than the allowed amount. The cashier, overweight and angry, yelled that two was the limit. My mother did not insist. <o:p></o:p></span></div><div class="MsoNormal" style="line-height: 150%;"><span style="font-family: "Times New Roman", serif; font-size: 12pt; line-height: 150%;">I looked at every netted bag that came out of the store. Not one person emerged with a doll. Who had bought them all?</span><o:p></o:p></div><div class="MsoNormal" style="line-height: 150%;"><span style="font-family: "Times New Roman", serif; font-size: 12pt; line-height: 150%;">Outside the shop, my mother tore chunks of bread from the fresh loaf and gave me a generous piece. I held it with two hands, greedily devouring it as fat, salty tears rolled down my cheeks and soaked into the crust. It was the best bread I had ever tasted. <o:p></o:p></span></div><div class="MsoNormal" style="line-height: 150%;"><span style="font-family: "Times New Roman", serif; font-size: 12pt; line-height: 150%;">My mother always told me that if I ate bread, I would grow up faster; she said the same thing about afternoon naps. There was a whole set of things I had to do in order to grow, I guess. I listened cause I guess I was looking forward to adulthood. If this was what my childhood was going to be, then maybe I did not want to be a child. </span><o:p></o:p></div><div class="MsoNormal" style="line-height: 150%;"><span style="font-family: "Times New Roman", serif; font-size: 12pt; line-height: 150%;">I continued going with my mother to the store every Sunday, hoping that one day it would be <i>my </i>lucky day, but it never<i> </i>was. A doll was never inside any of the bags filled with bread, soap, salt, and cooking oil that we carried home with us. I learned not to ask anymore. And I certainly did not cry.</span><o:p></o:p></div><div class="MsoNormal" style="line-height: 150%;"><span style="font-family: "Times New Roman", serif; font-size: 12pt; line-height: 150%;">Later on, on my fifth birthday, the great day finally arrived. My mother came home excited and placed in my hands a doll that looked exactly like the one I saw in my dreams every night <i>and </i>a stuffed brown bear -- both of which every child in my neighborhood had acquired a long time before me. <o:p></o:p></span></div><div class="MsoNormal" style="line-height: 150%;"><span style="font-family: "Times New Roman", serif; font-size: 12pt; line-height: 150%;">I never played with that doll or the bear. I kept them like treasures behind glass in the china cabinet, like trophies awarded for my patience and endurance. But I was happy to finally get them, even just to look at them, and to be no worse off than any of the other children on my block. <o:p></o:p></span></div><div class="MsoNormal" style="line-height: 150%;"><span style="font-family: "Times New Roman", serif; font-size: 12pt; line-height: 150%;">Later, I would come understand that I really <i>was</i> worse off than them. My father was not Moldovan and that closed many doors for me. Because he was Russian, and—in turn—I was not <i>pure</i> Moldovan, we were deemed “mongrels,” Russian occupants; we were enemies. I didn’t understand <i>why</i>. Moldova was my home. I knew <i>no</i> other loyalties. I couldn’t help that the blood that surged through my veins half belonged to an ethnicity from a country less than two thousand miles away. <o:p></o:p></span></div><div class="MsoNormal" style="line-height: 150%;"><span style="font-family: "Times New Roman", serif; font-size: 12pt; line-height: 150%;">Over the years, I worked extra hard to be accepted, but I never was. When I was denied admittance to a state university because of my ethnic background, my father took me to a private university. He tried his best to make up for the “traitor” blood he had “cursed” me with. <o:p></o:p></span></div><div class="MsoNormal" style="line-height: 150%;"><span style="font-family: "Times New Roman", serif; font-size: 12pt; line-height: 150%;">While my mother was abroad in Europe making money to pay for my education, my grandmother and father became my whole support. My grandmother, knitting on her veranda surrounded by a forest of continually and shamelessly blooming red geraniums, would peer at me through her glasses and give me only one piece of advice. “<i>Lilia, fii inteleapta” </i>She would say. “Lilia, be wise.” I would look at her wrinkles and grey hair, and I would think to myself <i>“A-si dori eu sa stiu cum sa fiu inteleapta”… </i>“I wish I was wise.” <o:p></o:p></span></div><div class="MsoNormal" style="line-height: 150%;"><span style="font-family: "Times New Roman", serif; font-size: 12pt; line-height: 150%;">When I finally did enroll in the private school I was vivid; I was blunt. I was no longer a crying girl. I was—like my grandmother had instructed me—finally becoming “wise.” I wanted more than stuffed bears or dolls now. I wanted equality, and I would <i>not</i> wait on line anymore—only to never get it. <o:p></o:p></span></div><div class="MsoNormal" style="line-height: 150%;"><span style="font-family: "Times New Roman", serif; font-size: 12pt; line-height: 150%;">In the very first months of my student years I joined the Liberal-Democratic Party. By the time I was arrested for the third time by Moldovan police and everything that followed from there, I realized that my life was in danger. I had to flee. <o:p></o:p></span></div><div class="MsoNormal" style="line-height: 150%;"><span style="font-family: "Times New Roman", serif; font-size: 12pt; line-height: 150%;">On the day I left “the land of my birth,” my heart was heavy, and I felt deeply hurt. I said good-bye to my friends, my parents, and my grandmother. I promised to return when things changed a little, but I was lying; I was almost certain I would not return. I was exhausted from fighting for my place in this rotten society. I was <i>tired </i>of proving I was not a Russian occupant, a “Russian pig.” I was overfilled with hate, and I deeply, wholeheartedly, despised the Communists who were responsible for my suffering, those who were responsible for separating me from my country, my grandmother. They had deprived me of my rights, my freedom, my peace, and now my family, too. That day was the first time I ever saw my father cry. It was also the last time I saw him alive. <o:p></o:p></span></div><div align="center" class="MsoNormal" style="line-height: 150%; text-align: center; text-indent: .5in;"><span style="font-family: "Times New Roman", serif; font-size: 12pt; line-height: 150%;">*****<o:p></o:p></span></div><div class="MsoNormal" style="line-height: 150%;"><span style="font-family: "Times New Roman", serif; font-size: 12pt; line-height: 150%;">I land safely in Russia and go immediately to the train station to begin the twelve-hour train ride to Moldova through the war-torn Ukraine. The train seems more ancient than my ninety-two-year-old grandmother; it certainly seems to move slower. Several times, I jump before faking a relaxed smile when asked to present my documents at the borders. <o:p></o:p></span></div><div class="MsoNormal" style="line-height: 150%;"><span style="font-family: "Times New Roman", serif; font-size: 12pt; line-height: 150%;">When I finally make it home, I feel like a stranger. Everyone asks me questions about New York, my life as a student in the US, my personal life—over and over and over. After only twenty times, I just want to hide away somewhere where no one would find me, something I’ve become used to now as an asylee. <o:p></o:p></span></div><div class="MsoNormal" style="line-height: 150%;"><span style="font-family: "Times New Roman", serif; font-size: 12pt; line-height: 150%;">I head to visit my grandmother right away. She can not see me; neither can she believe that I have really come. Nothing in her face shows any sign of happiness, but she still looks kind. And wise. She always looked wise, my grandmother, and I wonder then, if she is proud of me. Proud of me for leaving, for standing up for myself, for fighting. I wonder if she is happy that she taught me to be strong, to always be ten steps ahead—like her—to be wise.<o:p></o:p></span></div><div class="MsoNormal" style="line-height: 150%;"><span style="font-family: "Times New Roman", serif; font-size: 12pt; line-height: 150%;">She touches my head and winds her bony fingers through my hair until she reaches the ends. She smiles a little. She always liked that I kept my hair long. I turn my face away from her while she continues touching me; I do not want her to touch my face, that which is washed in a stream of tears. I do not want her to know how guilty I feel. How guilty I feel…for hating it here. <o:p></o:p></span></div><div class="MsoNormal" style="line-height: 150%;"><span style="font-family: "Times New Roman", serif; font-size: 12pt; line-height: 150%;">I am home for a week, but it feels like an eternity. The nights are stinking; they are hot, humid— no need for wool these days. Our house is invaded by flies and, like the thoughts that invade my head, they keep me awake.<o:p></o:p></span></div><div class="MsoNormal" style="line-height: 150%;"><span style="font-family: "Times New Roman",serif; font-size: 12.0pt; line-height: 150%;">I find myself remembering that rumors spread quickly in this place. My heart beats fast and </span><span style="font-family: "Times New Roman", serif; font-size: 12pt; line-height: 150%;">I startle at any knock on the door, any sound outside— fearful that authorities might have gotten wind that I am here. That they will call for me. And then…<o:p></o:p></span></div><div class="MsoNormal" style="line-height: 150%;"><span style="font-family: "Times New Roman",serif; font-size: 12.0pt; line-height: 150%;">On the day before my departure this call comes. I am issued a summons from the police, dropped directly into my hand. Someone has told, I know. But, suddenly, I am not scared anymore. I feel nothing. That the police have been informed of my presence, leaves me somehow feeling … …greatly honored. I am wise now, I know. <o:p></o:p></span></div><div class="MsoNormal" style="line-height: 150%;"><span style="font-family: "Times New Roman",serif; font-size: 12.0pt; line-height: 150%;">My grandmother’s red geranium still sits comfortably planted in its pot on the same windowsill where I left it. It shows off its huge fluffy, bloody flowers, “the color of communism” I think, as I stare at it, knowing that I will never be back at this house again, will never see my grandmother again, will never get a summons again. I am happy that I came, but I know that it was not the wise choice, and I will never be able to choose it again. I know my grandmother will understand.<o:p></o:p></span></div><div class="MsoNormal" style="line-height: 150%;"><span style="font-family: "Times New Roman",serif; font-size: 12.0pt; line-height: 150%;">I say goodbye to her that day. I thank her in my heart for all she has given me, all that she has taught me—to be wise, always ten steps ahead. It is time now, I know, time for me to get ahead again. I have to leave before my summons, and so I do, quickly and quietly. <o:p></o:p></span></div><div class="MsoNormal" style="line-height: 150%;"><span style="font-family: "Times New Roman",serif; font-size: 12.0pt; line-height: 150%;">My grandmother will die on Thanksgiving Day that following fall. And shortly after Christmas, her red geraniums go on to die, too. <o:p></o:p></span></div><div class="MsoNormal" style="line-height: 150%; text-indent: .5in;"><br /></div><div class="MsoNormal" style="line-height: 150%; text-indent: .5in;"><br /></div><div class="MsoNormal" style="line-height: 150%; text-indent: .5in;"><br /></div><div class="MsoNormal" style="line-height: 150%; text-indent: .5in;"><br /></div><div class="MsoNormal" style="line-height: 150%; text-indent: .5in;"><br /></div><div class="MsoNormal" style="line-height: 150%; text-indent: .5in;"><span style="font-family: "Times New Roman", serif; font-size: 12pt; line-height: 150%;"><a href="http://www.lifeoutloudpodcast.com/homecoming.html">http://www.lifeoutloudpodcast.com/homecoming.html</a></span></div>Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/02474306905373202848noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-7849538557869830195.post-40741997644171370432016-07-29T09:14:00.001-07:002016-07-29T09:18:51.651-07:00http://www.lifeoutloudpodcast.com/homecoming.html<a href="http://www.lifeoutloudpodcast.com/homecoming.html"></a>Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/02474306905373202848noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-7849538557869830195.post-66162318122176624902016-03-06T14:19:00.001-08:002016-03-06T14:19:27.216-08:00Four Two - 42nd STREET!: A Piece of Life<a href="http://lilica-lilicica.blogspot.com/2016/03/a-piece-of-life.html?spref=bl">Four Two - 42nd STREET!: A Piece of Life</a>: It seemed that my mother could not find a better “place and time” to bring me to this world. The thought of former Soviet Union makes me sta...Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/02474306905373202848noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-7849538557869830195.post-70115978725066970012016-03-06T14:16:00.000-08:002016-03-06T14:27:30.712-08:00A Piece of LifeIt seemed that my mother could not find a better “place and time” to bring me to this world. The thought of former Soviet Union makes me startle until today as it was a horrifying nightmare.
It was my third or fourth winter. I was dressed in a little blue artificial fur coat with a hood, which I inherited from my older cousin. A red scarf bundled up around my neck and a rhat from the same category made me look like a little smurf. My knitted mittens were sewed on a rubber string and looked a lot like two grey hung rats, sticking out of my sleeves; and they jumped up and down as I walked. My grandmother always thought few steps ahead, and she made sure my little rats accompanied me everywhere; also she hung them like that so I would never misplace them, or even try to make excuses if they went lost. My grandmother knew me well. She knitted those mittens for me, but the unprocessed wool was pinching and rubbing into my skin, and it smelled like a sheep skin. I did not know then, what a privilege it was to have such mittens. I did not know yet, that few years later my grandmother would unknit my mittens, and would knit a new pair few sizes bigger.
That winter day, back in USSR, my mother and I stayed in a never-ending line at the grocery store and waited our turn to come to get “toys.” My mother took me with her so I could hold one place in line while she would stay in another line for something else. There were no other children waiting to get toys and that meant that I was the luckiest child. I could not be happier than that. I was certain that stores did not sell toys to adults who did not bring children with them. The people in that long and tormenting line were grey; they were unfriendly and harsh as my little mittens. The sky was painted in the same shade of grey. It seemed that my washed out blue coat was the most colorful thing around. That day, I kept my mittens on, and my grandmother stuck two hot potatoes into my pockets and I was holding them tight in my little hands. I was determined to withstand any kind of weather so I could get my new “Red Riding Hood” doll, and I proudly told everyone that I was getting a new doll when they told me that I would turn into a Popsicle if I didn’t go home.
My mother returned with matches, salt and soap from her line. She told me that there were no dolls left so she was not able to buy one.
There were no dolls at the end of my line either. I saw my mother winked to the cashier. And then I heard from behind the counter “all dolls are sold out”, that remained like a footprint in my memory. When our turn came, my mother bought two loafs of bread. I heard her ask for a third loaf. She told the cashier that it was for two separate households. The overweight angry woman at the counter yelled that two was the limit. My mother did not insist.
I looked at every netted bag that came out of the store. I did not see anyone coming out with dolls. Who bought them all?
My mother tore the fresh bread up and gave me a generous piece. I held it with two hands. I greedily ate soaking it with my huge salted tears that rolled down my cheeks. It was the best bread I ever had. My mother told me if I would eat bread, I would grow up faster; she said the same thing about the afternoon naps. There was a whole set of things I had to do in order to grow.
I continued going with my mother to the store, hoping that someday it would be my lucky day. We always returned home with anything one can think of but no toys or dolls.
On my fifth birthday I got a doll along with a stuffed brown bear, which every child in my neighborhood had a long time before me. I never played with that doll; neither did I play with the bear.
Today, twenty-five years passed by, and I miss those times. Days when my parents received their salary were rare but it was always a celebration in our house. I learned to enjoy little things in life. We secretly spoke Russian when nobody could hear us, and secretly attended church in neighboring villages. I learned to keep a secret. The cutest dresses I ever had were those designed and sewed by my grandmother. I learned what meant love and care. Our goods were common goods and that taught me that sharing with others was a good thing.
I learned to be compassionate. To have patience. I learned to dream. I had dreams and those dreams come true.
I wish I could go back in time. I wish I could still fit into that little blue coat. I miss my little grey mittens and those endless lines at the grocery store.
Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/02474306905373202848noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-7849538557869830195.post-6242554281758340242014-02-12T09:07:00.000-08:002014-02-12T09:08:09.237-08:00Eu- Vintul..... Sunt un vant….. sunt schimbator ca vantul…. Sunt tot atat de neastamparat… alerg… zbor… pana cad , cad , ma disolv fara urma, dispar…. Apar atunci cand nu ma astepti, te iau prin surprindere…. Te alin cu o adiere usoara…. Ma joc cu frunzele in toamna care cad alene la pamant, le arunc in sus, le las iarasi sa cada…. Si cand cred ele ca au ajuns la destinatie le ridic usurel, sau daca am mai multa forta le arunc spre nori…. Dansam impreuna dansul frunzelor din toamna.... dansam…. Eu suier usurel…. Las ramurelele copacilor sa ma ajute sa cant… ele fosnesc si scrancena…. E muzica… tu admiri dansul si melodia…. Admiri dansul fulgilor….. imi admiri adierile usoare intr-o zi insorita cand te sufoci lucrand pe campuri…. Eu iti sterg vaporii de sudoare de pe tine…. Iti misc camasa usurel ca sa te te simti mai bine, iti dau puteri si viata…..
Sunt vantul usurel de primavara, cant impreuna cu apa…. Zapada topita face zgomot…. Curge usurel la vale, spala pietrele intalnite in cale… eu tot suier… asta stiu sa fac cu maiestrie…. Cantam impreuna, pasarile ne ajuta…. Multa forfota e pe dealuri…. Oamenii nu prea au timp sa se opreasca sa n e admire cantarea…. Alearga si ei zbuciumati, lucreaza pamantul… melodia noastra se pierde…. In zgomotul de masini si tractoare…. Si cand vreau totusi sa-I opresc pe toti din ceea ce fac, cand vreau sa fiu auzit, aduc ploi… aduc ploi puternice, atunci lumea se potoleste putin, se bucura si-l multumeste pe dumnezeu ca a adus ploaia…. Si eu cant cu ploaia…. Suntem vesnici…. Traim… suntem viata!!! Ii bucuram pe cei muritori, cei ce doar ce sunt adusi temporar , si pleaca atunci cand le expira termenul… pleaca fara urma… le aducem zambetul pe buze, sau tristete…. Ii inspir si le dam putere de viata… pentru un moment ii luminam… dar ei oricum pleaca…
Sunt un vant puternic, revoltator, distrugator…. Aduc furtuni… mai smulg cate un copac care abia se mai clatina putin, care si-a depus toata putinta sa aduca roade pe parcursul deceniilor…. A subt sucurile din adincurile pamintului…. Ne-a bucurat cu umbrisul intro zi arida de vara…. Il smulg… il distrug…. Un nou nascut ii v-a ocupa locul…. O sa aduca si mai multe roade… si fructul ii v-a fi si mai dulce si mai succulent… eu l-a rindul meu , vant fiind…. Voi incerca sa-l evit cand imi domina caracterul zbuciumat si destrugator, si poate ii voi smulge cate un mar sau doua si le voi arunca la pamant ca sa-I usurez putin crengutele fragile, san u se rupa sub presiunea fructelor care se alimenteaza din inima pomului si devin mari si grele…. Devin o povara grea pentru copacelul micut…
Sunt curios…. Bat la usi…. Le deschid, intru ….. cateodata le smulcesc cu putere…. Sunt insistent…. Daca nu e o usa… gasesc o crapatura… ma fac micut …. Intru …. Fara a fi invitat sau binevenit…. Intru oricum…
Sunt incapatinat….
Sunt devotat…. Alerg si ma zbucium pana nu mai am puteri….. pana ma disolv si dispar…. Atunci folosesc timpul ca sa ma reconstruiesc din nou…. Atunci sunt clipele cand ma acufund in adancul oceanului…. Stau acolo la racoare si-mi caut un nou vis,imi place sa visez inaltimi,cerul si stelele,luna si soarele, universul…. Ma gandesc ce voi face cand ma v-oi naste din nou… imi vine un gandulet… mai stau putin asa linistit si gandul dispare…. Dar deja au aparut o mie de alte ganduri care i-au luat locul…. Idei…. Planuri… se contrazic, se lovesc cu capul, se lupta pana ramane doar unul singur, doar un singur “vis invingator”…. El imi da puteri, ma ridica de la fundul apei sau din gropile cele mai adanci si intunerici ale pamantului…. Ma arunca spre ceruri…. Iarasi am capatat aripi, iarasi zbor!!!... imi place sa ma gasesc la innaltimi mari… ating virfurile muntilor… ii netezesc si slefuiesc piatra … zbor… ating norii cu aripile…. Ma cobor pe pamant…. Sarut tsarina ca ea ma nascut si mi-a dat puteri….si iarasi o apuc cu cutreieratul….. sunt schimbator, am caracter diferit, am miros si colorit diferit imi schimb dispozitia foarte des….
Sunt capricios…. Rascolesc si aleg ce e bun din ce e mai bun, nu vreau resturi si ramasite…. Rastorn pietre daca e nevoie sau ma….ma stercor prin cele mai mici crapaturi si gaurele…. Ma simt bine ajuns acolo unde mi-a fost gandul….
Sunt ratacit… am avut un ascunzis…. Unde eram asteptat intotdeauna…. Am fost iubit si admirat… simteam ca parca aveam un pripon…. Alergam si cutreieram doar la lungimea lantului si tot acolo ma intorceam…. am lasat tot, am zburat pe partea opusa a globului, sunt departe,gindu-mi zboara si cutreiera cararile si drumurile unde am crescut, unde am devenit Eu, unde am lasat totul, am sperat ca voi gasi totul cum am lasat, gandul imi raspunde: “Nu!”.. Cel ce te-a indrumat, cel ce te-a protejat si aparat , care te-a iubit pana la ultima rasuflare nu mai e acolo…o sa mai reinvie asa cum o fac eu- vantul? Nu, nu mai are puteri , nici macar pentru o rasuflare nici macar pentru o bataie a inimii, el mi-a dat viata…. El nu mai exista, nu exista? Ba da !!!! il am in inima mea, ii port gandul intotdeauna, ma admira de sus, ma sustine in clipele grele… el imi zice sa zbor spre stele, el imi zice sa raman Eu si sa nu ma las schimbata de lumea asta corupta, lipsita de moravuri,principii, valori, credinta, el e icoana sufletului si steaua polara care ma dirijeaza si indica drumul atunci cand ma ratacesc,ma acufund cu capul in bezdna, nu ma pot regasi… ma uit spre cer, imi apare imaginea lui blinda in fata ochilor si el imi sopteste incetisor e sa fac, el imi reinprospateaza memoria daca uit sa fiu cine m-a invatat el sa fiu….
Nu visam la inaltimi mari atunci…. Invatam sa zbor si cai noi pentru a infrunta greutatile vietii…. Am rasfoit carti atunci…. Ma faceam intelept…. Mancam carti mai tarziu…. Mdaaa imi era pofta atunci, stiam ca raspunsul la multe intrebari e ascuns acolo undeva… pe la mijlocul urmatoarei carti?! Sau pe la sfarsit….. rasfoiam nerabdator…. Ma sufocam in dorinta de a invata… am cercetat…. Doream sa ma coving sis a fiu sigur ca sursa precedenta nu a fost una din scrierele la comanda care are drept scop tulbularea mintilor si a realitatii …. Am fost si sunt confuz si acum…. Tot mai caut drumul inca…. Doream clartate si transparenta…. Am invatat si de la oameni… am avut profesori buni…. Ii port pe toti cu mine: cant, dansez, desenez( imi place mult sa desenez pe nisip… si dupa aia le matur cu aripile din nou … ), alerg- fac sport, fac calcule, inventez, legile lui Newton si arhimede…. Pitagora…. Toti ei ma urmaresc…. Vorbesc…. Limba vantului e posibilitatea de a vorbi cu toti…limba toturor…. Vorbesc cu fiecare in limba lui: vorbesc engleza, romana, rusa…. Mai scap cate o vorba in spaniola si ukraineana….. geografia o aplic in practica… biologia la fel… chimia… aoleu.. chimie de dimineata si pana seara…. Ii gasesc intrebuintarea in toate…de cine am mai uitat….? Psihologie… da folosesc … am nevoie sa-I inteleg pe oameni…. Fiinte programate… ma contrazice cineva? E firesc… cunoscand psihologia le poti prezice comportamentul ca si prognoza meteo… aici ma starneste un ras puternic, rad fiinca inteleg ca prognoza e in mare masura ceea ce fac eu… atuc ploi….sau furtuni, sau apar in forma unei brize, sau vant rece sau fierbinte…. Arunc cu pietre sau starnesc valuri…. Nu stiu nici eu ce fac…. Ma las dus asa cateodata…. Ma lovesc cu capul de copaci…. Ma lovesc de multe in calea mea…. Invat…. Invat ceva nou in fiecare zi…. Da, e o placere, admir lucruri si locuri noi… ma dezamagesc cateodata, cele mai dese ori ma dezamagesc in oameni…. Sa-I pedepsesc? Sau sa-I lass a realizeze ei singuri?... de cele mai multe ori ii las… prostia omeneasca nu se trateaza cu pedeapsa… ah si iarasi ah…. Istoria… am nevoie si de ea, sa pot evita unele greseli in viitor… fac filosofie…. Folosesc logica…
Sunt nerabdator… nu pot sa stau locului…. Ma framant… sunt in cautarea, nu stiu inc ace caut, nu stiu exact ce imi doresc… caut fericirea, ca sa-I invat si e cei din jur sa savureze din placere…. Materialul-nu reprezinta nici o valoare , vantul admira frumosul si tainicul necunoscut….
Sunt singuratic…. Da nu prea gasesc un vant care s-ar indrepta spre acelasi punct ca si mine….unele se intersecteaza si pleaca in cautarea infinita a norocului sau a viitorului… altele care imi sulfa in fata- formam furtuna, luptam, devenim agresivi…. Cand ne desclestam nu mai avem pofta san e vedem candva… am avut de suferit ambii… plecam in directii opuse, sin e facem nevazuti atunci cand intamplator drumurile noastre se intersecteaza…
nul gasesc pe acel care ar perge alaturi… in aceiasi directie… suntem vanturatici… unde-i el? Acel care ar merge cu mine pana la urma, sau sa-mi sufle din spate dindu-mi forta si mai multa sa ajung unde mi-am dorit, sau un vant care m-ar lasa sa-l urmez… sai urmez visul… aceasta mi-o doresc cu adevarat? Hmmm nu, cred…. Vreau libertate, si acuma dispun de aceasta libertate, sunt independent… caut, invat, cercetez, ma acomodez…imi place singuratatea… suna egoist? La ora actuala… nu mi-o doresc dar imi sacrific minutele pretioase spre realizarea visului, depunindu-mi ultimele forte , fiind atat de vulnerabil… lipsit de stabilitate, foarte si foarte schimbator ar fi o adevarata incercare, poate chiar tortura pentru acel cineva care mi-ar alina sufletul singuratic ca sa-mi fie aproape… si fara nici o speranta ca ii voi mai fi alaturi si maine… maine poate sunt fortata sa rastorn munti? Sa ma bag ca un sfredel in adancul pamantului, sa dispar, sa zbor, san u ma mai intorc…. De ce sa ma simt atasata de cineva acum cand nu m-am stabilit, cand nu stiu unde imi voi tine calea maine… sau azi, poate in urmatoarea clipa….
Iubesc frumosul, il admir… atipesc in zori de zi cand vad soarele parasind culcusul sau , padurea deasa… sau din adincurile oceanului… lasand culorile curcubeului sa joace in apa… stropii de apa adusi de valuri si aruncari spre pietrele de la litoral sund niste diamante sclipitoare ce te orbesc, eu netezesc usurel atunci crestele valurilor, dar sunt linistit de tot… admir frumosul…. Devin romantic, incep a visa… vreau sa zbor sa ating soarele…. Dar ma tem sa nu-l sperii sis a-l fac sa se ascunda dupa norii intunecosi…. Care aduc ploi… deci stau linistit si imi rasfoiesc gandurile… si incep si eu sa ma joc , sa misc cate o frunza usurel, pieptan firele lungi si matasoase de iarba… netezesc usurel oglinda apei…. O increstez putin, formez valuri usurele… sunt o adiere usoara…. Devin o parte a frumosului… creez si eu , incerc sa contribui cum pot….
Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/02474306905373202848noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-7849538557869830195.post-63801862613554044652013-07-18T16:30:00.001-07:002013-07-18T19:54:19.888-07:00Prapastia la virf de munte....... 29 decembrie 2009, ajunul Revelionului
4:30 a.m e prea devreme pentru a judeca rational, dar intuitia nu doarme... ceva imi spune ca v-a fi o zi de memorat!!!
ma pregatesc repejor si fuga la servici, daca puteam sa evit acest pas, l-asi fi evitat cu mare placere si cu o satisfactie inca si mai mare!!! Insa, viata in America nu iti da libertatea despre care se stirnesc "vorbe." Asa vrind- nevrind masina nu prea avea dorinta sa mi se subordoneze, insa intr-un final am convins-o in schimbul unei aventuri ce ne astepta in weekendul apropiat...
Motivare "maxima" la servici de a (termina lucrul)de a vedea ca e ora 12..... si sa pot sa dau Fugaaaaa acasa!!! Acasa mai aveam careva pregatiri de facut..... Lucrind repede repejor, ca chiar credeam pe atunci inca ca daca "misc din (bucushoare)picioare" mai repede, mai repede o sa vie ora 12... N-a fost sa fie asa... in fine dupa ce mi-am eliberat excesul de energie emotiva, am decis sa incerc alt truc, si a mers bine!!! M-am imbolnavit brusc,gata eram- pe moarte nu alta!!! si m-au crezut... nu stiu cum m-au crezut ca nu aratam nici cel mai mic semn de boala de dimineata, si pin la un moment dat, intr-o secunda mi s-a facut fooooarte rau. Boala mea, si neputinta a durat exact pina am iesit dupa usaincaperii care se numea "my job"....
Am simtit ca m-a asteapta o aventura indata ce am discutat cu un cineva, care a urcat special in virful muntelui sa-mi dea un telefon cu directiile si adresa, atunci am inteles ca cea mai mica neatentie din partea mea e practic egal cu a fi "misplaced" pe harta Statelor fara nici o legatura cu cei care deja erau ajunsi acolo si care mai puteau sa ma ajute cu directiile... "care-i adresa inca odata?" il bateam pe un careva Sergiu la cap, pe care nici nu il cunosteam pina atunci... in fine... "Da mai trimitemi si un text message cu adresa , da nu tii greu.... da mai spune-mi si pe litere.... " Cred ca el in gindul lui zicea: "Buna podoaba.... extrem de "down"... el nu a zis aceasta, dar asa am crezut eu ca i s-a creat impresia...Nah.. nici macar internet nu aveau acei din munti, mi s-a parut si adresa care mi-au dat-o stranie, dar in fine... nu era nici vorba de schimbare de planuri!!! hainele, laptopul, gps-ul niste nimicuri necesare pru calatorie au urcat cu mine in masina si , Plecareaaaaaaa..... uhaaaaa Ma regasesc undeva prin Philadelphia, si intr-un trafic de nestrapuns... nu puteam sa trec prin acest moment fara ca sa-l mentionez, deoarece si acest trafic e o parte din aventura-mi... Asa relaxata in trafic, fara nici un stress, raspundeam la 100 de milioane de telefoane si le raspundeam standard la toti ca "Nu, multumesc mult de invitatia sa sarbatoresc cu voi, dar eu deja sunt pe drum inspre muntele Pocono, din PA, si voi sarbatori intr-o companie de Moldoveni only, Patrioata nu alta.... De mindrie nu-mi gaseam locul... Si.... asa vorbind cu o a sutedemiilea persoana... BABATS... am facut una buna, care practic insemna sfirsitul caii mele!!! Accident rutier, eu l-am provocat, In trafic, cu viteza 5mph... UJASSSSS... gata , stiam ca daca vine politia, care in mod normal ar fi trebuit sa vie cu elicopterul caci traseul era de nestrabatut!!!
Priehali, cum sar spune... sa-mi trag palme!!!! Ne oprim din mers... nu se miscau nici pina atunci niciunul (inafara de mine "gura casca")si imi iese un baietan in cale.... Accent , accent Rusesc.... eu prind la curaj, ii promit repoaratia masinei, i-am permis sa faca poze la asigurarea mea, id-ul meu, iam dat si numar de telefon si adresa de acasa... si poza mea eram gata sa-i dau, numai sa mergem undeva si sa nu dormim pe highway in ajun de sarbatoare.... El, de fapt a zis ca e doar o zgirietura si ar fi fost fine, dar ma rog a avut o mofturoasa linga dinsul care stia ca in America sunt legi si se respecta, nah... ma rog, ce sa-i faci cu naivitatea divina a bovinelor....
Vad muntiii, ii aud, ii simt... Ma vad aproape ajunsa... GPS-ul cind mai mergea cind nu mai avea semnal, telefonul era (mort in papusoi) de o haba buna de vreme... dupa cite vazuse-m mai aveam 5 minute si ajung.... Frig, ger , zapada, drumuri aiuratice prin munti.... care in 5 minute exact m-au adus "nowhere". Imi parea mai mult ca un lot de parcare, putina lumina... si zapada se asternea mai mult si mai mult fara nici o grija.....Am iesit din masina, ca acolo daca il credeam pe navigatorul meu imi era destinatia.... Ies din masina si ma duc sa investighez prinprejurime.... Nah... disperata ma apuc a batea la ferestre, nici nu se merita sa mentionez ca oamenii practic ma intilneau cu pusca indreptata in ochiu-mi.... dar s-a gasit si unul mai destept care stia unde trebuie sa ajung. Asa am crezut eu, ca stia fiindca mi s-a parut cea mai scurta cale in comparatie cu cei lalti adviseri care imi ziceau ca in general ma gasesc in regiunea gresita... ma decid sa-l cred pe asta cu directiile din apropiere, ca Gps-UL era pe moarte si nu puteam sa-l reincarc in masina, ca avea mofturi masina mea.... Merg putin si prima dreapa, ma adus direct, pe un ulicioara de aceia spiralizata... direct la marginea unei prapastii... si daca mi se mai luneca masina inca un centimetru... ajungeam direct in riu.... Nah... M-am oprit... am rasuflat... acum trebuie sa gasesc o modalitate sa ies de acolo.... drumul la vale era foarte abrupt... Am zis amin si "v posledij raz kupayusi".... ca de dat in reversa pe ghetus si pe drum spiralat trebuie sa fie dotat bine sa o faci.... Imi iau inima in dinti, si depun primul efort... am ajuns cu mare greu la mijlocul caii, miros de cauciuc care se topea de atita fortare... la mijloc era putin mai maricica distanta... am intors masina mai cu fata un pic la deal, ca sa nu mai dau in reversa... insa intoarsa asa intrucit blocam drumul la mijloc , intoarsa nici in sus nici in jos, masina a mai scos citeva zgomote urite care mau facut sa inteleg ca trebuie sa o las in pace, ori exploadeaza.... Am iesit la o plimbare, ce-mi mai raminea? am sperat ca sunt aproape de locul destinatiei mele... si merging asa ajung la o a doua dreapta, si intru acolo... Happiness de nedescris cind am vazut masini cu placute din "Illinois"(care nu stie, aceasta e statul unde Moldovenii primesc Drivers License American), aste imi erau molovenii, eram convinsa.... doream sa sarut masinutele alea atit de dragute de acolo.... si nu imi mai raminea nici macar un dubiu cind ia-m vazut pe vreo 14 persoane alerging la vale din virful muntelui.... cu chicite, si risete, si fel de fel de sunete "moldovenesti"... tipic... Mau scos de acolo , ca moldovenii is priceputi, si fortsosi.... Dar eu m-am ales cu o aventura pe viata, si memorii de neuitat!!!! Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/02474306905373202848noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-7849538557869830195.post-28311309665558448692013-05-25T19:23:00.001-07:002013-05-25T19:23:03.009-07:00Four Two - 42nd STREET!: Made in Moldova, with Love.....<a href="http://lilica-lilicica.blogspot.com/2013/05/made-in-moldova-with-love.html?spref=bl">Four Two - 42nd STREET!: Made in Moldova, with Love.....</a>: Gindurile se strecoara cite unul prin prisma evenimentelor recente cu o viteza extrem de rapida, se incetinesc putin atunci cind apare cite ...Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/02474306905373202848noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-7849538557869830195.post-5621369247827617072013-05-25T19:16:00.000-07:002013-05-25T19:20:43.306-07:00Made in Moldova, with Love.....Gindurile se strecoara cite unul prin prisma evenimentelor recente cu o viteza extrem de rapida, se incetinesc putin atunci cind apare cite unul atit de amar intr-ucit nu poti resista temptarea si te intinzi lenos catre un "Ferrero ROND NOIR"... Atunci te gindesti, ce dulce e totusi viata... Apoi,gindul ca barbatii Italieni nu sunt buni pentru o relatie delunga duarata ii ea locul gindului precedent... dar lectia a fost studiata. Si daca nu vreai drama in viata sa nu te mai legi cu Americanii Italieni ce privesc si se inspira din "Jersey Shore", cum ai putea sa-i crezi... In fine, stiu bine acum ca voi fugi ca "dracul de tamiie". Ca ei sunt acei ce sunt buni de nimic dar te fac pe tine sa te simti inferioara din contra...Nici nu se discuta "sef mare a unei echipe de curve drogate..." Ciocolata e buna.... ma uit repejor unde a fost fabricata caci denumirea suna prea "Italiana"... si fericirea e si mai mare cind vad pe cutie "made in the USA", poate ca devin patriot? ce o fi asta? Ma mai gindesc putin si realizez ca chiar daca era ciocolata Italiana, oricum nu ma lasam usor de ea, ciocolata e pacat sa o discriminam... Chiar cred eu ca e pacat mare ... Nu, chiar nu vreau sa ma adincesc in de astea... Si asa gindurile astea ce sau multiplicat se lovesc unul de altul...Nu mai adaug ca sa nu exploadeze... o las asa usurel, ma gindesc la lucruri care sunt si asa evidente... naiba sa ma ia ca gindurile astea imi fura din timp numai... Timpul pe care puteam sa-l petrec acum la un bar, o bautura - doua si dansuri "do upadu"... unde ai toata snansele sa intilnesti un "George from Georgia" si intr-un moment te faci treaz si incerci sa te faci invizibil cat mai rapid posibil... Si gindul acesta e "deleted"... mai bine acasa, cu cutia de "Ferrero" linga mine... Asi citi cite ceva, dar ma gindesc la ultimele opere pe care le citisem saptamina trecuta si ma gindesc ca Moldovenii sunt toti "Eminescu". Toti stiu a scrie, si medicii inclusiv fac " examinare globala" a pacientilor, si ii trateaza cu flori de musetel de toate durerile pe care ii au.... "dupa ce ii mai trateaza si preotul cu flori de busuioc" ca sa-i mai cuminteasca... ma gindesc la variatiile limbii "Moldovenesti"... mi-am amintit ca un "profesionist" roman mi-a zis ca el e specializat in accentul moldovenesc... si el insasi a realizat ca daca noi Moldovenii vorbim aceeasi limba cu el "Romana" atunci el-lingvist fiind, "specializat in accentul moldovenesc" nu-si cunoaste limba... Cum putea intelege Romanul ca "pepenele" la Moldoveni e "castravete", si "TROSCOTUL" e planta medicinala... de unde sa cunoasca romananul limba "Romana cu accent Moldovenesc"... Imi parea si mie rau de el, ca a trecut printr-un cosmar,sarmanul de el... crezind ca nu va mai fi in stare sa-si cistige piinea, ca Romana vorbita de Moldoveni il lasa speachless....
Si gindu-mi zboara la zilele simpla de la tara, vara la cimpurile impaienjenite cu "troscot" moldovenesc... si ierni geroase si inzapezite... imi aparuse atunci un gind filosofic cind m-am lunecat iarna cu o caldare de apa venind de la fintina... cand am rasturnat apa peste mine... ma gindeam... cam ca un "Archimedes" intuchipat intr-un chip de "Eu" de pe atunci: "Sau eu is izghita or nu-mi merge in viata...." era evident ca eram "izghita" si "zbintuita"... de felul meu. Si asa nestatornica si izbita am ramas...in special dupa ce imi dai ciocolata sau cafea... On that note "Life is Beautiful...."Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/02474306905373202848noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-7849538557869830195.post-53635945032904110692013-04-06T17:58:00.002-07:002013-04-06T17:58:56.339-07:00Veniti, Intrati... Intrati si cumparati... Avem di tati...
Apilie 4, 2013... Brigton Beach..
Ies din tren si sunt inimpinata de "Malenkaya Odessa"
Aud indata...
- Kupi telefon!(cumpara telefon!)o voce de dobitoc beat.. intorc privirea si intradevar... vad o mutra de betivan cronic... asta care bea si nu se trezeste niciodata...
in mina tine un telefon de acelea de pe "vremea de razboi" , sa nu credeti cumva ca era mobil .... telefon de-acela cum avea bunica mea, numai ca era de culoare comunistica" un rosu aprins al bunicei mele era negru... cu rotita de aceea la mijloc, pe care o roteai cu ajutorul degetul in dependenta ce numar doreai sa formezi... In fine, faptul ca acest "dobitoc" incerca sa vinda acesta aparat te timpurile cind lumea incepe a alerga dupa IPhone 5 indata dupa ce si-au luat IPhone 4, m-a facut putin curioasa... Trebuie sa ai talent mare sa faci o astfel de vinzare...
El , insistent... cu careva calitati de "salesperson" intuitive dirijate de dorinta puternica de a simti gustul de "durman" ... ca nu cumva sa i se evaporeze "fericirea" din cap si sa se gaseasca trezit in viata reala... prins asa pe neasteptate, fara casa, masa, lucru etc...drep in mijlocul drumului, cu telefonul in mina, inactat in "flip-flops" pe vreme rece de primavara devreme...
In fine , sunt foarte curioasa sa vad la ce recurge un betivan ca sa-ti satisfaca setea... Il aud iarasi:
-Kupi telefon... aproape cu o voce jalnica...
Il vede pe un barbat trecind pe alaturea... care pare si el sa fi avut ceva radacini slavone...
- Kupi telefonnnn......si-l urmeaza pe bietul din urma , insistent..... pentru acela ar suna mai bine daca i=ar propune cineva sa cumpere un elefant in loc....
Asta vazind ca nu poate sa-l convinga recurge la altceva
-Kupi Telefon.... A denighi vmeste propiem....
Sincer sa va zic ,am ramas impresionata... Omul are talent... Talentul cum se mai zice- Nu poti sa-l beai.... Daca ar fi putut l-ar fi baut demult....
P.S.Blog dedicat hotilor, dobitoci ce au invadat casa parintilor mei...
"Sa nu uitati sa ridicati un pahar si pentru succesul meu, sanatatea mamei mele si sufletul tatalui meu care a muncit extrem de greu ca sa obtina ceea ce a obtinut..."Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/02474306905373202848noreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-7849538557869830195.post-25965614003257594712013-03-29T08:55:00.003-07:002014-01-06T15:59:00.687-08:00DEZAMAGIRE..........INIMI RECI... SUFLETE PIERDUTE... MINTI LIMPEZI... GINDURI RATACITE,
LUME GRABITA... GOANA NAPRASNICA, SCOPURI CONFUSE, IDEI FURATE,
VISE NEREALIZATE, VIETI STRAINE, EMOTII FALSE, ACTIUNI PROASTE...
AMINTIRI DULCI, CITEODATA POATE... REGRETE MULTE...
PRIVIRI OARBE, TALENTE PIERDUTE...
DEPARTE DE IDEALURI, DEPARTE DE PERFECT... NOROI SI MUCEGAIURI... LA CE TE MAI ASTEPTI??
MENTALITATE "PROASTA" , NICI NU STIU CUM SA-I ZIC....
UN TRAI- DESERT, NAPRASNIC... CE TINDE LA "NIMIC"
CE E LA VOI FRUMOSUL?
CUNOASTETI CEVA SFINT?
MAI STITI OARE DE CARTE? DE CLASICII-NVERZITI?
CE S-AU INVERZIT DE CIUDA, DE SCIRBA SI AMAR....
CA NU MAI E NICIUNUL, SA GUSTE DIN A LOR DAR...
CINE LE VA URMA CALEA?
VRE-O UNUL CURAJOS?
AS VREA SA CRED IN BINE,
IN LUMEA ASTA TRISTA,
LIPSITA DE PROGRESS...
SI EU IMI PIERD SPERANTA...
CU SUFLETU-N REGRET..
ADORM CA O COPILA, NU VREAU SA MA IMPLIC..
NICI NU VREAU SA I-AU PARTE, LUPTIND PENTR-UN NIMIC...
SE LASA TRASI CU TOTI ORBITI IN ACEST VAL...
FARA SA REALIZEZE CA NU SE DUC "LA DEAL"...
Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/02474306905373202848noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-7849538557869830195.post-80707580310740060042013-03-28T20:47:00.001-07:002013-03-28T20:47:16.088-07:00Four Two - 42nd STREET!: Ajutor!!! Exploadeaza creierii....<a href="http://lilica-lilicica.blogspot.com/2013/03/ajutor-exploadeaza-creierii.html?spref=bl">Four Two - 42nd STREET!: Ajutor!!! Exploadeaza creierii....</a>: In urma analizei lucrului cu "zemleashii" mei ma framinta citeva intrebari: 1)Cine ii invata pe copiii de azi in Moldova? Mai su...Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/02474306905373202848noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-7849538557869830195.post-10313830493052902852013-03-28T20:10:00.001-07:002013-03-28T20:10:27.574-07:00Ajutor!!! Exploadeaza creierii....In urma analizei lucrului cu "zemleashii" mei ma framinta citeva intrebari:
<b></b>1)Cine ii invata pe copiii de azi in Moldova? Mai sunt profesori? Mai sunt scoli?
Analizind capodoperele unor "invatati" contemporani, rasariti din Moldova - tara "minunilor", ma intreb cine-i invata
Chiar nu cred ca , profesorii care "m-au instruit" pe astia din generatia mea ar ramine indiferenti sa vada "mucegaiul"
fara nici o interventie... De ce folosesc expresia " mi se batea inima ca la peste" .... ce inseamna aceasta? cine i-a invatat aceasta comparatie? Inima la peste bate repede? Incet? Unde sa caut raspunsul la aceasta intrebare? In cartea de biologie, la capitolul " pesti" sau poate e o figura literara? Cunoaste cineva vre-un classic care a folosit acesta comparatie? Vreau sa stiu raspunsul, cineva explicati-mi... ca parca simt ca nu prea vorbim in aceeasi limba...
Alt exemplu care nu mi-a fost clar : " am mers sa vizitez parintii, care erau invalizi vii..." Bine, aici chiar nu prea mi-i clar.... Ce fel de exprimare e aceasta? Invalizi vii???
Cine-i invata sa vorbeasca la telefon? De ce nu cunosc reguli simple?
Parca au toti mobile inca de la virsta de 5 ani... care-i problema? Aveti nevoie de manual? Instructiuni?
De ce Moldovenii cred ca e ok sa ma sune la ora 7 dimineata sa ma intrebe la ce ora o sa fiu la oficiu
1.E ora 7 dimineata...
2. oficiul se deschide la ora 10...
Cind suni primul lucru care il faci "prezinta-te", numarul 2. "Saluta-te" nu cu "noroc" sau "salut" sau "zdarova"
Ca eu nu am pascut oile impreuna pe dealuri si nu am umblat pe la aceleasi "tusovshi" impreuna...
-"Alio ... Alio ... Da eu cu un Consulitant Roman vreu sa graiesc?" ( pe cuvint de cinste nu inventez)
-Da ,sigur puteti discuta cu un vorbitor de Romana, consultati nu avem... caci aici nimeni nu da consultatii..."
- Da, asta am vrut... sa vorbesc cu cineva din Moldova!!!
-Da cine suna?
-Natalia...(nume inventat)
- Natalia si mai cum?
-Natalia .... (pauza) da eu am sunat ieri, si nu ma tineti minte???
- Cum sa nu, ca noi o singura Natalia avem aici... si de aceea stiu cu siguranta cu cine vorbesc... Da, mersi mult ca mi-ati improspatat memoria,Natalia...
.... la scris compuneri, sunt foarte priceputi.... gata nu mai au posibilitate sa copie, sau sa caute pe internet instructiuni... aici trebuie sa foloseasca logica, sa puie creierii in miscare si sa-si expuie gindurile coerent si clar...
No luck! numai "Macuh" in cap la ei...(ramasite de la semintele floarei soarelui ramase in urma presarii in procesul obtinerii uleiului)... Ginduri intortocheate, si propozitii deocheate, si expresii si exprimari "gogomanice si berbedeice"... Da, exact asa sunt....
Ce, ati facut timp de acesti 20-23 de ani pe care i-ati trait? Numai lipiti in fata computerului ati stat? Cu bautul?
Cum, ati putut sa va lasati creierul mincat de mucegai? Sau e un gol imens, inauntru?
Multe se explica si prin faptul ca multi moldoveni au avut cite 4-5 contuzii cerebrale... Dar eu personal cred ca ei au fost loviti puternic cu "cadelnita" preotului in timpul botezului... sau cazuti cu capu-n jos...
Pot sa continui la infinit...
O mindra vorbea cu mine la telefon intr-o zi pe cind copilita ei era prin preajma, la care "Frumoasa" scoate un racnet de acel de "Jita":
-Du-te de aici, fa...Nu vezi ca mama fumeaza?
De ce mama fumeaza pe cind copilul de 3 ani e prin preajma? imi explica cineva?
De ce fumeaza cind suna un "local oficial"...
Imi exploadeaza creierul de confuzie si inteleg ca inteleg tot mai putin si mai putin....
Chiar imi venise un dor nebun de Grisunea in una din zile pe cind eram la servici intr-o zi... Ca el era cam unical prin "perlele" sale intelectuale... acum sau mai inmultit... si chiar ma sperie acest fenomen....
Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/02474306905373202848noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-7849538557869830195.post-1165588347935594922013-03-24T12:37:00.000-07:002013-03-24T12:37:57.096-07:00Eroul copilariei mele...
Batrinul si bunul cires de la bunica mea.... La copii neadecvati si eroii sunt asa putin altfel, mai diferiti de altii, "mai deoacheti"...
Zilele lungi de iarna se parea ca nu vor mai avea sfirsit niciodata... troiene, zapezi.. toate acestea deveneau plictisitoare dupa o saptamine de zgihuiala pe dealuri "la sanius", la deal -la vale... Atunci incepeau visatul "la ciresi"... atunci se incepea nelinistea si nerabdarea.
Il vedeam cum statea asa inalt si maret in fundul gradinii la bunici... departe de ochii lumii, ca nu cumva sa sara copii gardul, rupindu-i crengile atunci cind erau ciresele in toi,si darimind restul ce mai crestea in preajma...
Statea si astepta si el sa vie primavara, nu stiu de fapt cine astepta mai mult- eu sau el... Ca sarmanul de el, stiu ca nu avea liniste si pace din momentul in care apareau ciresele si se faceau putin galbui-rozvioare, si pina ramineau doua sau trei sus in virf coapte -rascoapte de o culoare ca nici nu intelegeai ca e maro, cafenie sau neagra...si pe care nu le puteam ajunge... dar nici acele bobite de miere nu ramineau neobservate de grauri... care traiau in preajma eroului meu cind imi luam eu o pauza...
Si imi aduc aminte cum imi zicea bunica , ada-mi si mie niste cirese cind te duci in gradina, sa vad si eu daca-s bune... Ca pentru mine era sarbatoare ce dura de la 2 pin la trei saptamini cind se coceau ciresele. Eu fuga - culeg o poala, doua si fuga inapoi sa o bucur pe buna mea... Ea a gusta una , mai lua una ... si eu asteptam sa vad bucuria in ochii ei, asa cum ma bucuram si eu de fructele "fermecate". Si Buna, asa cu un ton al vocii linistit si putin discurajat... "eh, apa... nu au nici un gust, parca-i iarba..."Eu... la rindul meu, copil de vreo 5, 6 ani ce stiam eu ce gust are iarba- ma duceam si gaseam vreo doua fire de iarba abia aparuta... dau sa gust , ca trebuia sa vad daca intr-adevar ciresile aveau acelasi gust... si dupa ce realizam ca gustul nu-i acelasi scuipam numai verde prin prejur, si credeam ca limba o sa-mi ramiie verde pe toata viata... speriata ma duceam la bunica: Buna, buna, Da tu ai mincat iarba vreodata? Ea ridea numai, vazindu-mi limba verde si nu-mi raspundea nimic... eu insa nu stiam, poate nu am gasit eu iarba ceea speciala cu gust de cirese....
In fine, vorbind despre soarta si viata eroica a batrinului cires e binevenit de mentionat ca a trait o viata lunga si plina de roade... a adus multa bucuria in viata mea si a multor alti copii, pe care-i aduceam eu acolo sa guste din farmec... dar a avut si de suferit sarmanul...
intro primavara, o ciocanitoare, Cioc-Cioc , Cioc-Cioc ... pina a facut o gaura, norocul de ia ca nu era inca sezonul ciresilor ca nu o lasam eu sa-i cioacaneasca "trupul" pina ia ciugulit pina la inima.... dar biatul asa traia ....Dupa un timp , niste grauri(nu sunt sigura daca erau grauri sau alta specie) si-au facut casa acolo... aveau si cuib , si bebelusi pitigoieti, si flaminzi cu ciocurile galbene ... eu, stiam aceste lucruri, ca era ciresul meu si duceam eu observatii ce se intimpla... chiar intr-o zi am vrut sa izginesc pasarile de acolo , dar m-am razgindit, mi-a parut rau sa le fac vre-un rau... Dar ele singure s-au mutat de acolo la sfirsitul verii si nu sau mai intors inapoi...
Insa eroul meu a obtinut un alt dusman, care ii era si prieten... Ploaia- ploaia ii aproviziona cu apa radacinile, dar ii provoca durere si il distrugea din interior, cind ii nimerea in gaura facuta de "cioc -cioc"... nici tricoul meu pe care l-am bagat acolo nu a ajutat mult, si cu lut am incercat sa tencuiesc gaura- nimic! Aww cita durere, il vedeam cum sufera, ciresele erau tot mai mici si mai putin "mustoase", frunzele de-asemenea mai mici si galbui... a ajuns peste vreo cinci ani sa se alimenteze doar prin scoarta.... era un gol imens inauntru....
Tatal meu era gata sa-l taie de citeva ori, insa eu cu lacrimi si isterici copilaresti nu puteam sa-l las sa o faca... el imi era prietenul, lui ii citeam povesti cind pazeam ciresele de atacurile graurilor flaminzi... stateam asa la umbra pe o paturica si citeam... el imi aducea bucuria in primavara, era o comoara pentru mine!!!
Pina cind a cazut el singur intr-o zi... doborit de un vint puternic... a cazut ca un erou pe cimpul de munca... a cazut dar nu v-a fi uitat niciodata! cel mai dulce, cel mai drag, cel mai scump Erou al copilariei mele!!!
Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/02474306905373202848noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-7849538557869830195.post-23694171711828256592013-01-18T20:42:00.001-08:002013-01-18T20:42:18.599-08:00Observatii... <div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEireV59_dw7pzDlcwQwZ9EO82CQ_3mvhVY2GASyDwkcHTn7Ra6UhClsq3sCbcQf2-cGUQzkWlAb9S3YckiphfxSO4El3aXMki5XosUh4wcclllUTnqh1zI_HQad34JwEgUvyt54zfX6hnPW/s1600/New+york%252C+2013+006.jpg" imageanchor="1" style="clear:left; float:left;margin-right:1em; margin-bottom:1em"><img border="0" height="150" width="200" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEireV59_dw7pzDlcwQwZ9EO82CQ_3mvhVY2GASyDwkcHTn7Ra6UhClsq3sCbcQf2-cGUQzkWlAb9S3YckiphfxSO4El3aXMki5XosUh4wcclllUTnqh1zI_HQad34JwEgUvyt54zfX6hnPW/s200/New+york%252C+2013+006.jpg" /></a></div>
Ma regasesc cu ani in urma, eu copilita de 18 ani, micuta si naiva o fetiscana de la tara , unde lumea e invatata sa munceasca greu si sa primeasca putin, unde oamenii se intilneau de sarbatori si isi prezentau calitatile sale ospitaliere cu iscusinta innascuta, unde lumea era atit de "adevarata" si simpla... ma duc la studii la Chisinau si imi mai pierd din naivitate, un mare efect a avut faptul ca am studiat la Psihologie.
Cuvintele profesorului imi mai suna si acum in memorie... ca o amenintare mai mult... " la psihologie vin de obicei cei care au "probleme" sau care o sa le "obtina" pe viitor( caci inteleging cite defecte are o persoana de la prima vedere , prin observarea limbajului nonverbal, infatisare si alte trasaturi practic iti vorbesc multe, ceea ce o face foarte si foarte complicat pentru psihologi sa creeze o relatie puternica). Am fugit de acolo, dar totusi spiritul de observare mi-a ramas... Pe atunci ma captiva mult sa petrec ore in sir in parcul central incercind sa creez portrete psihologice ale trecatorilor, petreceam timpul la micul "Arbat" unde erau afisate expozitii de-ale pictorilor, faceam portrete psihologice ale artistilor bazindu-ma pe ceea ce picteaza, si intradevar vedeam multe similaritati, multe semne, care aratau careva trauma, trairi psihologice, disbalanta emotionala, problemele autorului cu incadrarea in societatea, solitudinea etc... puteam citi pe atunci deja printre rinduri..
Uite de invatat am invatat cum sa observ aceste lucruri, insa nu stiam atunci cum acesta imi vor avea o careva influenta asupra mea... deci vad si acum multe prin prejur, si sincer .... mai bine nu stiam, si nu putem vedea aceste lucruri... Stie cineva cum asi putea sa tin acest "ochi de observare" inchis? In trenurile din New York sunt atitea de observat, toate categoriile, poti sa-i clasifici practic pe toti, orice carte de dereglari psihologice si-ar gasi aici exemplare concrete care se pot servi drept o comoara petru orice expert "fanat" care traieste pentru faptul de a se rascoli prin "mintile oamenilor" si "rufele lor murdare". In fine, eu gasesc mai mult si mai mult complicat faptul de a ignora acestea, imi vine greu sa continui convorbirea atunci cind toate "micile semnaluri" imi indica ca persoana nu e cinstita.. sau are intentii proaste... In fine , sunt doar niste chestii care mai mult sau mai putin ma ajuta in viata, un singur lucru asi vrea sa invat sa pot sa-mi blochez acest "spirit" cind nu vreau sa-mi "umplu ladita cu gunoi" ... chiar daca citesc o carte in tren oricum imi bizie in ureche felurite "minciuni" inventate si mai rau e faptul ca ii "aud" pre toti indiferent in ce limba vorbesc...
E captivant totusi, simti cum traiesti intr-o lume falsa, unde toti si toate poarta o masca... dezamagire.. Cit de mult mi-asi dori totul sa fi ramas, pur si inocent asa ca atunci in copilarie...
Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/02474306905373202848noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-7849538557869830195.post-52129906479352426592012-12-29T21:44:00.002-08:002012-12-29T21:44:51.291-08:00LA INTERSECTIA PARALELELOR .......: Nascuti din intuneric.....<a href="http://lilica-lilicica.blogspot.com/2012/12/nascuti-din-intuneric.html?spref=bl">LA INTERSECTIA PARALELELOR .......: Nascuti din intuneric.....</a>: Intunericul naste lumina…. Exact asa si cei ce se nasc in intuneric vor tinde mereu spre soare… si acea groapa intunecoasa plina de sobo...Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/02474306905373202848noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-7849538557869830195.post-11994204852614431092012-12-29T21:44:00.000-08:002012-12-29T21:44:02.494-08:00Nascuti din intuneric.....<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEioyIJbKmObA8sikCWrSAzK1g0TBTzIeolh2TXoi3bfG2HOuHUYSn2Hf4ACyig4jxbfQD5jDudWrDjmBZGkIW3PLYKcVT5PJDL_vqcjI8QGoHrEflhOJKrFMxjAAg-a0LC7N76hnyU3Ogmc/s1600/IMG_5158.jpg" imageanchor="1" style="clear:left; float:left;margin-right:1em; margin-bottom:1em"><img border="0" height="200" width="150" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEioyIJbKmObA8sikCWrSAzK1g0TBTzIeolh2TXoi3bfG2HOuHUYSn2Hf4ACyig4jxbfQD5jDudWrDjmBZGkIW3PLYKcVT5PJDL_vqcjI8QGoHrEflhOJKrFMxjAAg-a0LC7N76hnyU3Ogmc/s200/IMG_5158.jpg" /></a></div>
Intunericul naste lumina…. Exact asa si cei ce se nasc in intuneric vor tinde mereu spre soare… si acea groapa intunecoasa plina de sobolani grosolani, te inspaimanta te lasa sa crezi ca e un cosmar, ca o astfel de realitate nu exista… dar ea exista, realitatea pe care o mai traiesc anca cei ce mai sunt acolo de unde imi trag radacinile…
O ceata groasa asternuta asupra acelui taram, o ceata create din minciuni promisiuni false si amenintari inspaimantatore, te strapunge pana la os si fire … un rece iti trece prin artere… incerci sa cauti o bucatica curata prin mizeria din jurul tau, sa-ti alimentezi copilul…. Si nu gasesti… e practic imposibil sa curati un lac cu apa statatoare de ani, cu apa putreda care nu mai are nici o faima, nici o valoare ci doar raspandeste vapori plin de un miros otravitor….sau de a te atrage in adincurile namolului putred si plin de o dohoare… nu poti curati acea apa prin adaugarea apei pure in aceasta mlastina, mocirla de veac… apa pura trebuia sa aiba cursul sau sa lupte paralel , sa lase mocirla sa se usuce , sa dispara si dupa aia sa-I ocupe locul…. Sa o ia intr-o directie diferita poate… ca dupa cate se vede “lupta cu saracia” tot mai continua , de 20 de ani déjà asta vor ei sa ne faca sa credem, ca ei tot mai lupta anca, ne face credem in Victoria lor….
Oare lupta impotriva “rusofonilor” sau a altor minoritati sociale homosexualilor sau a celor care poarta o alta credinta in inimile lor v-a delimita toate problemele din tara? Aceasta nici nu o putem considera o lupta adevarata ,e un joc politic, o manipulare… O tactica “Comunistica” care o folosesc si “Democratii” de azi , oare sunt ei democrati asa cum se prezinta de a fi? Doar numele il poarta… sistemul Comunist tot mai functioneaza inca…. Au inceput cu represiile sale , prin deportari in masa a intelectualilor fiindca ei erau acei care luptau pentru o “curatenie” in societate, ei alimentau cultura cu intelepciunea lor, ei erau acei care purtau influenta in societate ei: preotii, profesorii, oamenii de stiinta, medicii ei erau acei care aveau puterea de a nu lasa “gunoiul” sa se acumuleze…. Ei au fost nimiciti… acum ei si-au gasit un alt dusman… nu prea pot eu intelege cum ar putea aceasta lupta cu homosexualii sau “rusii” din Moldova sa duca la o imbunatatire a situatiei sociale, economice sau politice… O sa va ajute derusificarea sa apelati la “Romania”, chiar doriti aceasta? De ce ati mai luptat pentru independenta atunci? Oare Romania ne vrea?
Nu inghititi tot ce vi se arunca!! Fiti mai selectivi…. Ganditi… Judecati… Cantariti pro si contra tot ce vi se spune, in presa, televisiune, radio…. Putine surse au mai ramas nepatate si neinfluentate de “ monstruosul Comunism”, eu personal citesc sursele nounascute care se pare ca sunt putin mai liberale in ceea ce scriu si imi mai alimentez gandurile cu idei noi… Nu am puterea sau dorinta sa va influentez cu ideile pe care le gasesc…. Cautati voi singuri adevarul, credeti-ma putin adevar dar se mai strecoara inca… cautati-l!!! Invatati sa separati minciuna de adevar sau semiadevar, invatati sa cititi printer randuri!!! Avem nevoie de un curs de gandire nou, metodele vechi ne-au adus unde ne-au adus si nici o sansa ca continuand cu aceleasi ritmuri in aceeasi directie va aduce la vreo schimbare spre bine!!!
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEj91ELNUPuDU811zDFzBtYmk3NKbKZko9yN98LgEAgKfm_FonMn-dDE1oRrRXXjW86Prh5d96t4HTte_aB8vn-9mruvl5NY2wwYPLV5q-gq60rW6Ej7zZ5gv4BYZR4YPxA2yEXoIkEwdZnk/s1600/my+friends...kim+and+franky+013.JPG" imageanchor="1" style="clear:left; float:left;margin-right:1em; margin-bottom:1em"><img border="0" height="152" width="200" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEj91ELNUPuDU811zDFzBtYmk3NKbKZko9yN98LgEAgKfm_FonMn-dDE1oRrRXXjW86Prh5d96t4HTte_aB8vn-9mruvl5NY2wwYPLV5q-gq60rW6Ej7zZ5gv4BYZR4YPxA2yEXoIkEwdZnk/s200/my+friends...kim+and+franky+013.JPG" /></a></div>
Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/02474306905373202848noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-7849538557869830195.post-49511960026992868302012-12-29T12:09:00.001-08:002012-12-29T12:09:14.653-08:00LA INTERSECTIA PARALELELOR .......: Me, MY Muse and I !!!!<a href="http://lilica-lilicica.blogspot.com/2012/12/me-my-muse-and-i.html?spref=bl">LA INTERSECTIA PARALELELOR .......: Me, MY Muse and I !!!!</a>: ME , MY MUSE AND I …. EU, MUZA-MI SI EU DIN NOU….. Imi striga sufletul blestemat in spasme de durere acuta… mi s-a epuizat imunitatea si...Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/02474306905373202848noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-7849538557869830195.post-66933131435121644582012-12-29T12:02:00.006-08:002012-12-29T12:02:58.192-08:00Me, MY Muse and I !!!!ME , MY MUSE AND I ….
EU, MUZA-MI SI EU DIN NOU…..
Imi striga sufletul blestemat in spasme de durere acuta… mi s-a epuizat imunitatea si rezistenta pe care am mostenit-o , nu credeam niciodata ca suferinta poate deveni atat de insuportabila… ma usuc de dorul de casa, casa parinteasca… cat de dulce suna… acolo ma regasesc in visuri, trezindu-ma scaldata in sudoare si cu o rasuflare foarte agitata , caci de “foamea” si de “setea” aromei aerului de-acasa, in vis, furam cu gura plina ca sa-mi potolesc setea:
Asa prin vis cutreiarand-
Vad locuri, gust din vin , din miere
Ascult colindul la fereastra… plang-
Tinind o carte-n maini…
La gura sobei ramanand, si iar tacere…
Asa in vis strapunsa de singuratate ,
Incerc sa regasesc vreo clipa de unicitate,
Si nu gasesc nimic…
Exceptie fiind o mica nota-n plic…
Pustiu in jur, toti se grabesc…
Ii vad pe toti , ei orbi fiind ma ocolesc..
Va scriu si plec ca timpu-I scump,
Nu pot sa stau nici cat un bumb…
N-a mai ramas nimic,
Si nota cea din plic…
Ramasa devalorizata-
E doar o pata si atat….
Si astai tot, eu plec …
Acum “good bye” va zic…
Calatoriile le repet cu o frecventa constanta, incerc sa gasesc in trecutul abandonat ceva ce m-ar reprezinta , si nu gasesc nimic... anume cand memoria ma lasa sa calatoresc acolo de unde mi s-a inceput a inchega personalitatea…ma lasa sa plec acasa , inteleg ca din momentul in care am plecat am lasat copilaria acolo… si privirea ce s-a pastrat in poze e o dovada ca am fost o copilita… e un semn, un punct de sprijin pentru o convingere mai efectiva ca ca timpul nu m-a lasat neatinsa de aripa sa… Totul poarta amintiri si voloare de nepretuit…
Si acum asa isolati de tot ce mi se oferea candva , m-a simt intemnitata fiind la libertate… doar gandurile imi sunt libere, gandul imi zboara mereu peste mari si oceane, isi gaseste adapostul acolo unde a invatat sa “zboare”… il invidiezi, imi doresc si eu sa fiu un gand cateodata, sa pot zbura oriunde mi-as dori… sa apar si sa dispar… sa ma las uitata usor… fara a lasa urme, sentimente… fara a deveni atasata de un stapan sau altul… sa las pe cineva atasat de farmecul meu… sa invadez mintile oamenilor, sa le dirijez actiunile… Mi-as fi dorit sa devin un desteptator , sa-I trezesc pe toti sa vada realitatea asa cum o vad eu…
Cautare naprasnica… ma gasesc intr-o stare de “ratacire” in cautarea “diamantelor” in intunericul orbului… Cum sa intelegi ca e un diamant si nu o falsa imitare?… oare mai exista diamante? Daca nu esti profesionist, sau poate nu ai avut ocazia sa-ti lasi privirea ratacita in frumusetea splendida si fantasmatica a acestui.. lasand-o ratacita prin puritatea-I limpede care reflecta cu cele mai fine linii luminile cazute pe muchiile lui… sa vezi cum joaca lumina cu culorile si te vrajeste cu farmecul sau…
De multe ori ma strapunge un sentiment de dezamagire, ce ar putea fi mai destructiv pentru un suflet sensibil, visator.. decat deprimarea sau distrugerea visurilor... e un sentiment de durere in suflet, atunci mori… inima ta mai bate , rasuflarea iti mai invadeaza corpul lipsit de “viata” si iti mai ofera sanse nenumarate de a aspira din nou… de a te ridica de la fundul prapastiei reci si intunecoase imbibata cu un miros de lenevie… dar “TU” esti mort, nu mai esti in stare sa sesizezi frumosul, nu mai stii ce e frumos… credinta a devenit faramituri si darimituri de sticla care a incercat sa se prezinte diamante… aruncate peste tot… incerci sa te regasesti din nou, incepe o reconstructie, iti strangi piesele de jos, le lipesti una de alta asa cum te pricepi si in dependenta de cat de bun esti la construit…te reconstruiesti si intelegi ca nu mai esti acela care ai fost , ai pierdut din forta sau din potriva ai devenit mai puternic…. si dupa aia din inima impreuna cu fluxul nou de sange pornesc impulsuri spre creier, da anume din inima vin cele mai pure si mai curate intentii, dupa ce sunt analizate si capata mai mult sens atunci primesti acel impuls de a te ridica si esti pregatit pentru a lupta din nou….
Imi scriu gandurile , nu-mi place sa aruc vorbe in vant, am zis ca ma dedic scrisului…. Nu ma pricep deloc in acest domeniu, nu stiu cum sa construiesc acest pod de la inima mea spre alte inimi, cum sa fac aceasta conexiune… gandurile imi sunt haotice, cum sa le fac sa curga intr-o directie? Devine tot mai dificil din ce in ce sa-ti mentii cursul gandului curat, puritatea sufleteasca, trupeasca si cea mintala intr-o lume invadata de atata murdarie… e murdarie peste tot si cel mai groaznic si inspaimantator e faptul ca noi devenim jertfe, devenim dependenti de aceste oferte impachetate si mascate atat de bine pentru a deveni o “surprindere” cat mai atragatoare si mai captivanta, asa devenim sclavi…. Nici nu mai observam ca ne lasam timpul pretios sa fie furat de emisiunile televizate din ce in ce mai mult, ne lasam influentati de publicitate… cautam raspunsurile la toate intrebarile pe net, suntem in epoca cand intrebam Google unde e ciorapul pe care l-am pierdut… obisnuiam sa o intreb pe mama si daca ea nu era in stare sa-mi dea un raspuns imi indica sursa cea mai potrivita… acum Increderea o punem in mainile hotilor, din momentul care eu ti-au furat increderea au devenit stapanii tai, iti pot manipula alegerea pe care ii vei face-o maine, ce brand de haine vei purta, parfum , unde te vei alimenta, ce muzica asculti, ei iti vor vinde tot… Mintea iti va deveni prisonier, tu nu vei mai cunoaste diferenta daca ideile sunt ale tale sau te-ai lasat influentat… Chiar mii frica sa devin prisonierul lor, vreau sa gandesc liber… unde sunt acei visatori? La ce mai poti visa acum? Unicul lucru la care mai viseaza fratii mei acum sunt niste foite murdare cu iz de droguri , alcool parfumuri scumpe ale femeilor usuratice..si un procent mic cu miros de sudoare… Putini mai viseaza la libertate, si multi cred ca nu ar sti ce sa faca cu ea daca o capata… libertatea de a gandi, de ati exprima gandurile, de ati vorbi limba mamei sau al tatalui fara unele prejudicii, pentru a fi in stare de ati alege singur pe cine sa iubesti, pentru a fi instare sa mai crezi in Dumnezeu si in miracolul salvarii, sa fii in stare sa-ti creezi personalitatea in conformitate cu necesitatile, cerintele si aspiratiile individuale…. Sa fii in stare sa citesti carti care iti deschid usile spre adevar ci nu variantele tiparite in favoare si proslavirea guvernarii corupte si pline de minciuni.... Si lumea nici nu m-ai viseaza la libertate fiinca Ei te fac sa crezi ca o ai, ei iti vorbesc in fiecare zi despre libertatea cuvantului, presei libertatea fiecarui de a fi EL insusi de a fi integru si individ… Ba da, cum sa nu fie exact asa cum se vorbeste, ai incercat vre-o data sa-ti lasi gandul sa zboare fara limite? Uite atunci gandul a capatat o libertate , poti actiona la fel? Nu! De ce nu tinde lumea la libertatea adevarata… la libertatea gandurilor si actiunilor…? fiindca ea “nu este interzisa” ei iti zic ca o ai si noi nu mai cerem,ramanem orbi si ii credem…. Suntem prisonieri, atata timp cat ne este dictat la scoala din ce surse sa citim sis a ne informam, de multe ori sunt surse corupte, pentru a creea o sociatate oarba… o turma care sa-I urmeze, care ar crede tot ce li se arunca in fata… atata timp cat ti se dicteaza ce limba sa vorbesti, pe cine sa iubesti… cu ce sa te alimentezi, fie la nivel intellectual sau biologic… atata timp vei ramane intemnitat. Cati dintre voi ati reusit sa va indepliniti visurile, cati dintre voi mai stiu sa viseze cu adevarat, visatorul din mine a ramas inadusit de gandirea rationala, si orice vis ramanea cu aripa-I franta, da poate imi puneam si eu aspitatii si scopuri prea greu de atins… dar aceasta imi doream… imi doream sa fiu diferita de toti ceilalti… si daca unii din voi, din cei care ma-ti cunoscut personal daca ati sti la ce am visat … cred ca ati crede ca nu m-ati cunoscut totusi… da am avut vise indraznate , dar le-am lasat sa moara… acum simt ca-mi urla sufletul in cautarea-mi , fiinca anume acel EU era atat de profund si atat de plin de viata ca-mi parea ca altfel nici nu exista… am preluat alte cursuri… alte valuri ma-u departat de malurile imaginatiei mele… si acuma imi plange sufletul… rana nu va mai fi vindecata… asa mor talentele, moare sau nu se naste niciodata arta , fiinca e inadusita de “mic copil” e mare riscul neacceptarii de public, e la fel de mare riscul de a fi criticat, si ai sanse de a fi neinteles, respins sau luat in dezradere… un suflet ratacit ar putea sa zica, vai asta e genial, pe cand altul va gasi opera ta o irosire de “timp si spatiu” pe rafturile prafuite cu ceilalti care nu au reusit sa-si cladeasca o temelie mai puternica…
Racneste sufletul de durerea care ma strapunge pana la os… imi ineaca gandurile in sangele care se strecoara in continuu din acea rana… lasa o pata cu un colorit specific, imi poti citi durerea printre randuri, nu caut mila sau compasiiunea… imi caut sufletul ratacit… ma regasesc a fi cu un inceput “sadist” ma regasesc a fi o tortura si eu singura mi-am creat durerea… mi-am taiat creanga de sub mine, mi-am frant acel picior care era “talentul” poate, nu era talentul propriu zis, dar avea toate sansele sa devie unul dupa o slefuire… il mai reintorc? Nu!!! Cred ca nici eu nu am crezut in puterile mele atunci, copil mic care nu putea vedea ce se intampla la inaltimi, care isi dorea sa zboare dar ii trebuia doar un mic impuls din exterior, si atunci cand critica nu mai aducea nimic decat distrugere… nimeni nu a mai zis… nu te lasa batuta, continue sa mergi inainte!!! Urasc decizia lasha… urasc ca m-am lasat cucerita de temptarea de a nu mai continua lupta…. Asa mor eroii fara a fi nascuti, mor ca fluturii in cocon fara a sti ce inseamna zborul, fara a-si lasa aripile mangaiate de caldura soarelui, fara a lasa roua sa culeaga praful asternut pe aripi, aducandu-ti o sensatie de curatenie, si de improspatare si invigorare… aducandu-I un nou flux de viata…
Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/02474306905373202848noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-7849538557869830195.post-40552834459842750092012-12-29T11:25:00.001-08:002012-12-29T11:25:22.293-08:00LA INTERSECTIA PARALELELOR .......: Ganduri "rimate"...<a href="http://lilica-lilicica.blogspot.com/2012/12/ganduri-rimate.html?spref=fb">LA INTERSECTIA PARALELELOR .......: Ganduri "rimate"...</a>Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/02474306905373202848noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-7849538557869830195.post-54823312454781212432012-12-29T11:24:00.001-08:002012-12-29T11:24:53.637-08:00LA INTERSECTIA PARALELELOR .......: Ganduri "rimate"...<a href="http://lilica-lilicica.blogspot.com/2012/12/ganduri-rimate.html?spref=bl">LA INTERSECTIA PARALELELOR .......: Ganduri "rimate"...</a>: Prisonierul la libertate… .. In umbra diminetii, nascandu-se lumina- Mi-aduce dor de casa, aceasta-I nostalgi...Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/02474306905373202848noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-7849538557869830195.post-59108681967957247962012-12-29T11:12:00.001-08:002012-12-29T11:12:09.240-08:00Ganduri "rimate"... Prisonierul la libertate…
..<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEi-aTOrEZX-k6Z2jFhPf6-bTQ6WrAxgz6Sna7IIgoMZhq0svAenbvt3tZqWQczMjIURrJSwgRZJaKf8qByBZm3YFzAes59ZgxpD4BfuZEq3_fq67LY0qN2gZ4YpUM0JYVI3kIBVpLZsfLFW/s1600/IMG_5156.jpg" imageanchor="1" style="clear:left; float:left;margin-right:1em; margin-bottom:1em"><img border="0" height="150" width="200" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEi-aTOrEZX-k6Z2jFhPf6-bTQ6WrAxgz6Sna7IIgoMZhq0svAenbvt3tZqWQczMjIURrJSwgRZJaKf8qByBZm3YFzAes59ZgxpD4BfuZEq3_fq67LY0qN2gZ4YpUM0JYVI3kIBVpLZsfLFW/s200/IMG_5156.jpg" /></a></div>
In umbra diminetii, nascandu-se lumina-
Mi-aduce dor de casa, aceasta-I nostalgia-mi
Atunci cand vine ploaia, suvoaie peste mine
Nu ma las doar udata, o simt cu os si fire…
Cui sa-I povestesc durerea?
Pe suflet ce-mi apasa….
Vorbind de dorul aprig de mama si de casa…
Atunci cand nu e mai nimeni,
Sa-mi inteleaga versul….
Copii ramasi pe drumuri …
Prieteni cu nedreptul….
Aici ma simt straina,
Nu-mi inteleg toti gandul…
Nemaivorbit de suflet -
De sentiment, iubire…
Nici nu te poti increde,
Sa nu fii judecat,
Vorbit pe dupa spate …
De cei ce nu au “cap”
Vorbim limbi diferite ,
Venim din alte lumi,
n-o sa le las veninul
Sa-mi umble gandul pur…
Asa o copilita,
Venita din poveste ,
Vreau sa-mi traiesc povestea…
Uitata de nedrepturi….
Aleg sa raman singur,
Doar cu durerea mea….
Nu-mi trebuie tovarasi…..
Ce nu stiu a visa…
Raman prisonierul….
Inchis in acest templu….
Cu multi straini in juru-mi..
Putini ce-mi sint aproape…
Asa si voi ramane….
Pana-mi gasesc amicul –
Cu gandul ca si mine….
Saraca-I lumea asta….
Nu are ochi sa vada,
Nu poate intelege….
Deschide-ti cate-o carte
Sa va improspateze….
Aceasta-I hrana noastra..
De-aici ne-alimentam…
E hrana pentru suflet,
Si noi de ia uitam….
Sunt multi “flamanzi” pe lume
Ce n-au gustat din miere…
Cat dulce e si buna….
Ti-aduce invierea….
Sarac ramai pe veacuri ,
De nu-nveti a simti!!!
Un simt profund poetic…
Din inima venit…
Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/02474306905373202848noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-7849538557869830195.post-56708481058520544882012-10-14T10:04:00.002-07:002012-10-14T10:06:52.997-07:0013 Cifra magica....<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgVE0ydGl8pOmFK_PmCzukEjLWWq74NGi4sm-jXAdJ3VAAz0fsMosUYqAMJUMJ2Va5UvEnHVf5e2nKFT3TSa9x3LfEmtyDMa6EBEdJrKGoEhWamjFSqgDbclKbPy4kBitM7PAR_-vStJ-uL/s1600/halloween+2011+104.jpg" imageanchor="1" style="clear:left; float:left;margin-right:1em; margin-bottom:1em"><img border="0" height="200" width="150" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgVE0ydGl8pOmFK_PmCzukEjLWWq74NGi4sm-jXAdJ3VAAz0fsMosUYqAMJUMJ2Va5UvEnHVf5e2nKFT3TSa9x3LfEmtyDMa6EBEdJrKGoEhWamjFSqgDbclKbPy4kBitM7PAR_-vStJ-uL/s200/halloween+2011+104.jpg" /></a></div>
Nu sunt suspicioasa de fire, dar oricum ca si oricine altcineva .... tot parca ma strapungea o frica si imi tot bagam suspicii eu singura in cap ca era sa trec examenul vietii anume in a 13a zi a lui august.... bine ca nu era vineri... cel mai lung si mai emotionant examen pe care l-am avut vreodata, atat de mult m-am pregatit ca cand am ajuns la fata locului am luat-o razna cu raspunsurile... l-am bagat in boale pe "sustinatorul" meu , asa il vedeam in fata mea cum se apuca de cap cand scoteam cate ceva ingenios din mine... ca nu era nimic dupa schema...la un moment crezusem ca se apuca de inima cand am mai scos eu figuri " nemtesti" ... nu-mi venea sa cred nici eu ca am luat-o razna , dar na... ma simteam mult mai comfortabil inventand raspunsuri pe loc decat raspunzind standart la intrebari.... deci cum am mai zis testul a durat o haba buna.... am luat o pauza de 15 minute , in care am avut de ascultat de la "suporterul" meu ca l-am bagat in boale , si nu mai poate intelege de ce nu raspund cum am fost instruita... la care i-am zambit , nu aveam un raspuns... nu puteam sa-i zic ca de emotii nu mai stiam care-s raspunsurile care trebuia sa le dau...
"ca sa nu se plictiseasca"- i-am raspuns... "i have to keep them on the toes"...mi-a trecut toata viata prin fata ochilor.... insa innainte era un perete, si nu era sa stiu nici azi ce e dupa parete daca nu-l zdrobeam atunci... de aceea cred ca imaginatia im alerga "wild" si .... uite ca intrebarile au secat, am inteles ca testarea se apropie de sfirsit....cu decizii neluate...
Si uite ca o alta zi frumoasa 13 septembrie a fost ziua in care paretele cazuse, si in sfirsit am "rasuflat"... da a fost un raspuns bun, am simtit libertatea.... am simtit ca am ajuns undeva in final... mi-au dat si lacrimile pe fata de bucurie... si uite ca nu-i tot , ajunsa in Octombrie 13 sunt cu valiza pregatita de un drum mare asternut in fata, un nou inceput, o oportunitate ce se ofera o singura data "in lifetime" .... sa vedem ce iese din astea.... trecutul ramane in urma... cu perseverenta si atata dedicatie ma misc inainte.... doar inainte...
da am fost nevoita sa "sacrific argintul" pentru "aur" , nu am regrete, arta si frumosul necesita sacrificii mari!!!
In concluzie... nu cifra 13 mi-a adus norocul, ci increderea in sine, ingeniositatea,
sinceritatea venita din adancul inimei.... e ceea ce i-a fermecat si m-a adus la un final cu succes... nu cred in raspunsuri standarte, shabloane invatate si memorizate... atat de false si fara valoare... poti da colorit si valoare cuvintului numai atunci cand simti ce vorbesti...
P.S. suporterul ma intreaba cand am luat raspunsul final... "esti de origine evreiasca cumva? " am zimbit , l-am lasat in aer fara nici un raspuns concret... zicand " i will take that as a compliment. thank you..." :)
Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/02474306905373202848noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-7849538557869830195.post-91813481445163170512012-08-30T18:35:00.001-07:002012-08-30T18:37:43.014-07:00Grea e povara....<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEj7NlwJ2AWBJKamkxlYF3y5lMOI9B4h7HivhWt8QRdSa9YG2rQJXaPt-DAHPV9U12y1EaYjJGmWwOrCcmu0CpBURpB2i7qIP9FZ7chKLx_jAF_MoqMxJ7PqbeXUKw1kEEHPNoQoghiacIKW/s1600/Picture+003.jpg" imageanchor="1" style="clear:left; float:left;margin-right:1em; margin-bottom:1em"><img border="0" height="200" width="150" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEj7NlwJ2AWBJKamkxlYF3y5lMOI9B4h7HivhWt8QRdSa9YG2rQJXaPt-DAHPV9U12y1EaYjJGmWwOrCcmu0CpBURpB2i7qIP9FZ7chKLx_jAF_MoqMxJ7PqbeXUKw1kEEHPNoQoghiacIKW/s200/Picture+003.jpg" /></a></div>
Exact asa la moment stau lucrurile... in fata e un perete de nestrabatut... in spate sunt probleme la care ramane sa le zambesc... decizii "in the air" deci toata viata e "on hold".... asteptam "tvoyu mamu" podojdem "TVOIU MATI" ....
Cand am crezut ca in sfarsit am trecut examenul vietii si viitorul meu v-a fi hotarat... rezultatul final , multasteptat de 5 ani ramane de asteptat anca o LUNA... si atunci ce? care sunt planurile.... nu mai sunt planuri , caci peretele din fata nu ma lasa sa vad nimic inainte... e o neclaritate amara, densa, o povara grea care-mi apasa pe umeri si pe suflet... si inca cate o incercare de nervi in fiecare zi.... ce sa fie toate astea? O furtuna innainte de a aparea soarele? o incercare de rezistenta.... mi se rupe sufletul in bucati de suferinta... si deci cand ploua dupa cum se stie si mai si tuna si trasneste.... deci pe langa toate cele " frumoase" ploia mi-a poposit in odaia mia, asa nepoftita , fara nici un fel de invitatie.... a zis ca vine si uite-o e aici.... ce m-a lasat practic in " drum" , " homeless" ... ar fi fost in regula daca nu mai aveam si altele " tarelochke s zolotoi kayomkoi" ... ar fi fost o aventura.... asa e o tortura... si asa zimbind ma uit in urma... fara nici macar o mica idee de viitor.... astept....
si asteptarea ma omoara..... incet cu incetul.... scuze pentru o exprimare confuza a ideilor, dar e o neclaritate in lumea mea , si nu e prea posibil de organizat lucrurile la moment... am scris fara intentii de a crea o capodopera literara... ci pentru ami elimina din ganduri ce ma sufoca...... Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/02474306905373202848noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-7849538557869830195.post-13722569681022006892012-04-19T21:12:00.001-07:002012-04-19T21:12:38.210-07:00LA INTERSECTIA PARALELELOR .......: I-a incaltsat Motanul......<a href="http://lilica-lilicica.blogspot.com/2012/04/i-incaltsat-motanul.html#links">LA INTERSECTIA PARALELELOR .......: I-a incaltsat Motanul......</a>Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/02474306905373202848noreply@blogger.com0